Pe colinele de la marginea orașului Pidruid, cu puțin înainte de mult-așteptata procesiune a Lordului Valentine, un umil călător, pe nume tot Valentine, face un popas după o lungă zi, contemplând priveliștea oceanului de apus. În curând, un tânăr păstor i se alătură, oferindu‑se să‑l conducă pe călătorul singuratic către un han din oraș. Acolo Valentine se împrietenește cu o trupă de jongleri ambulanți, sosiți pentru a‑și etala talentul la procesiunea regală. Mai mult în joacă, flirtând cu Carabella, își descoperă un talent neașteptat pentru jonglat și, lipsit de un scop imediat în peregrinările lui, se alătură trupei, odată festivitățile încheiate. Traiul lui lipsit de griji este însă punctat constant de vise intense și tulburătoare, complet nepotrivite pentru un călător rupt de lume, în care Valentine se găsește în prezența Puterilor de pe Majipoor, ca și cum el însuși ar fi fost Lordul Coronal peste acea lume vastă.
They said this Lord Valentine the Coronal lived in a castle eight thousand years old, with five rooms for every year of its existence, and that the castle sat upon a mountain so tall it pierced the sky, a colossal peak thirty miles high, on whose slopes were fifty cities as big as Pidruid. Such a thing as that did not bear much thought either. The world was too big, too old, too populous for one man’s mind.
Lord Valentine’s Castle este una din cărțile pe care le‑am cumpărat cu mult timp în urmă, dintr‑un impuls sau la reduceri în Kindle Store, și a așteptat de atunci pe Kindle un moment în care s‑o citesc. Autorul mi‑era cunoscut din câteva colecții de povestiri science‑fiction, pe care le‑am apreciat cu ani în urmă, așa că am fost relativ interesat de acest roman, teoretic un clasic al literaturii fantasy. Din păcate însă, așteptările mi‑au fost înșelate.
Detaliile lumii pare care se petrece acțiunea, Majipoor, sunt bine puse la punct și destul de originale, având în vedere că romanul a fost publicat acum aproape 40 de ani. Cămin unui amalgam de diverse rase extraterestre, printre care oamenii sunt preponderenți, planeta, descrisă în numeroase rânduri ca mult mai întinsă decât Pământul, a fost colonizată cu milenii în urmă. Originea tehnologiilor aduse de oameni dintre stele, de la manipulările genetice care au produs animalele de povară la mecanismele de control al vremii care păstrează atmosfera respirabilă pe înălțimile Castle Mount, s‑a pierdut în hățișurile istoriei.
Sistemul de guvernare este la rândul lui inventiv: un hibrid de monarhie și teocrație, cele patru instituții majore (Lordul Coronal, Pontifex‑ul, Doamna de pe Insula Somnului și Regele Viselor) acoperă atât aspectele organizatorice, cât și cele spirituale ale populației numeroase și eclectice. Balanța puterilor și relația dintre ele este destul de ambiguă pentru cetățenii de rând, dar nouă ca cititori ni se clarifică de‑a lungul poveștii. Probabil cel mai interesant aspect este cum Doamna și Regele asigură stabilitatea și justiția nu prin forță, ci prin influența subtilă a viselor induse locuitorilor (fără îndoială prin intermediul unei alte tehnologii antice), unele alinătoare și plăcute – cele trimise de Doamnă, altele înfricoșătoare și aducătoare de chinuri – cele de la Rege.
Trecând la alte aspecte însă, personajele și acțiunea sunt previzibile și unidimensionale, de parcă autorul și‑a consumat întreaga imaginație schițând fundalul și nu a mai avut resurse pentru restul. Avem de a face cu o simplă călătorie a unui erou, ca în majoritatea miturilor și basmelor vechi: prin intermediul viselor, Valentine realizează că el este adevăratul Lord Coronal, detronat prin șiretlic, cu personalitatea transplantată într‑un corp străin și amintirile estompate de acest proces misterios. Alături de trupa de jongleri, el pornește într‑o lungă călătorie de‑a latul lumii, pentru a‑și recupera locul de drept pe tronul Majipoor.
Autorul are o tentativă nereușită de a explora controversele legate de colonizare și asuprirea populației băștinașe, în acest caz o rasă de metamorfi pe care oamenii i‑au învins la sosirea pe planetă cu milenii în urmă și de atunci îngrădiți într‑o rezervație izolată, temuți și urâți pentru capacitatea lor de a‑și schimba înfățișarea. Dar, probabil pentru că situația este prea similară cu tratamentul amerindienilor de către coloniștii europeni, autorul nu îndrăznește să exprime o opinie mai nuanțată, astfel încât rasa Piurivar este privită de la început la sfârșit drept element negativ al narațiunii.
Scriind acum această recenzie, romanul mi‑a amintit brusc de Harap-Alb, în care la fel prințul detronat se înconjoară de o ceată pestriță și trece prin diverse încercări. În Lord Valentine’s Castle însă lipsește aproape cu desăvârșire tensiunea, posibilitatea ca protagonistul să eșueze în fața sorților potrivnici. În fiecare situație complicată în care ajunge, Valentine este senin și optimist, și cumva asta se dovedește suficient să rezolve problema, de parcă dreptul lui divin de Coronal e tot ce are nevoie pentru a reuși în viață. O abordare prea simplistă pentru gusturile mele! Culmea ridicolului se atinge când Valentine e înghițit de un monstru acvatic – ca biblicul Iona în burta balenei – și totuși reușește să scape fără o zgârietură în decurs de 10–15 pagini. Sunt uimit că după o asemenea scenă am reușit să termin cartea, dar în mod sigur nu voi citi celelalte două din serie.
Post a Comment