În comunitatea interstelară a Ecumenului, procesul de adeziune se desfășoară de regulă treptat, în ritmul fiecărei specii noi. Strămoșii tuturor umanoizilor care fac parte din Ecumen provin de pe Hain, o cultură străveche, care a trecut de numeroase ori prin propriile‑i faze de expansiune, timp în care au răspândit colonii pe planetele vecine, și de izolare, în care coloniile, lipsite de influența planetei-mamă, au crescut în direcții diferite dezvoltând propriile culturi și obiceiuri. De aceea contactul inițial dinspre Hain este discret, măsurat, prudent, pentru a nu genera șocuri inutile în aceste civilizații mult mai tinere. După descoperirea ansiblu‑lui, Ecumenul căpătă brusc o nouă metodă de coeziune, capacitatea de a comunica instantaneu între planete, deși călătoriile rămân limitate sub viteza luminii.
În ciuda politicii prudente, unele misiuni de prim-contact nu decurg conform planului. Însuși Pământul, aflat sub mâna de fier a unei teocrații anti-științifice la momentul contactului cu Ecumenul, a fost cauza unui astfel de contact nepregătit: cu puțin înainte de destrămarea teocrației, un grup rebel a transmis un mesaj neautorizat prin ansiblu către o planetă recent contactată de Ecumen, Aka. Decenii mai târziu, Observatoarea Sutty de pe Pământ sosește pe Aka pentru a evalua consecințele acestui gest necugetat: de la recepționarea mesajului terran, societatea akană a suferit o metamorfoză majoră. Vechea lor cultură de milenii a fost complet ștearsă din analele istoriei, fiind înlocuită de o ideologie aproape fanatic științifică, care reglementează până în cele mai mici detalii viețile cetățenilor. Misiunea de istoric a lui Sutty este se scoată la iveală ultimele vestigii ale culturii originale, dacă ele mai există pe undeva – și să contemple prejudiciile ireparabile cauzate de acțiunile necugetate ale concetățenilor ei.
“Read this and listen to the music here in the library, please, and then erase it”, he said. “Erasure is an art we must learn from the Akans. Seriously! I mean it. The Hainish want to hang on to everything. The Akans want to throw everything away. Maybe there’s a middle way? At any rate, we have our first chance to get into an area where maybe history wasn’t erased so thoroughly.”
The Telling, ultimul roman al Ursulei K. Le Guin din ciclul Hainish, tratează teme similare cu romanele precedente: șocurile care se produc la contactul între culturi diferite, cu nivele de dezvoltare și de putere diferite, exploatarea celor slabi, dar și minunata varietate a posibilităților de expresie umane, felul în care reușim să comunicăm și să colaborăm în ciuda acestor diferențe. Totuși, mie acest ultim roman nu mi s‑a părut la fel de interesant ca altele. Deși nu cred că este problema principală, felul în care temele de bază se repetă în linii mari nu ajută la impresia generală. Pervertirea statului centralizat se regăsește în diverse forme atât în Deposedații – unde colonia Anarres se revoltă împotriva capitalismului rapace de pe Urras, reliefând însă simultan deficiențele modelului de guvernare ostentativ descentralizat – cât și în Mâna Stângă a Întunericului, unde întâlnim o variantă a statului totalitar comunist similară cu cea de aici. Noul guvern de pe Aka pare modelat după Revoluția Culturală din China, atât de dornică de a‑și renega trecutul confucianist și taoist că e dispusă să‑și sacrifice proprii membrii la cel mai mic semn de dizidență față de linia oficială de partid. În oglindă, Pământul rememorat de Sutty folosește tactici similare sub conducerea unei religii de stat, Unismul, dar pentru a reprima gândirea științifică în favoarea unui absolutism religios.
Ce lipsește cu adevărat de‑a lungul poveștii este senzația de intrigă, de tensiune, un impuls care să te facă să întorci paginile din ce în ce mai rapid spre final. Sutty se mulțumește să catalogheze numeroasele și încâlcitele narațiuni, obiceiuri, ritualuri și cunoștințe medicinale care formează entitatea informă botezată The Telling, pe care însăși cei mai stimați învățați se feresc să o definească cumva. Populația din satele montane perpetuează The Telling pe ascuns, cu frica de a fi descoperiți și reeducați cu forța de guvernul central. În schimb, în calitate de Observator al Ecumenului, Sutty beneficiază de o imunitate tacită, fiind urmărită de la distanță de un membru de partid, dar niciodată oprită din munca ei de colecționar. Spre final, călătoria ei către o locație secretă din munți, un alt aspect în comun cu Deposedații și Mâna Stângă a Întunericului, se desfășoară de asemenea după un tipar previzibil. În afară de Monitorul din partea partidului, alte personaje nu se remarcă de‑a lungul poveștii – majoritatea sunt simple cunoștințe de scurtă durată, dornice să împărtășească versiunea lor limitată a The Telling.
But the Historians study the way knowledge should be taught, so that what people learn is genuine knowledge, not a bit here and a bit there that don’t fit together. There’s a Hainish parable of the Mirror. If the glass is whole, it reflects the whole world, but broken, it shows only fragments, and cuts the hand that holds it. What Terra gave Aka is a splinter of the mirror.
Astfel romanul nu capătă niciodată calitatea memorabilă pe care alte romane ale scriitoarei o au din plin. Eu unul aș fi preferat să petrec mai mult timp citind despre fragmentele de amintiri ale lui Sutty care se întrepătrund cu scenele din prezent: viața alături de familie în tabere de refugiați, persecutați de guvernul central din cauza credințelor lor, viața de tânără ca minoritate religioasă și sexuală într‑o societate opresivă, speranța și ușurarea odată cu dezghețul provocat de sosirea unui Observator Ecumen. Ar fi fost o ocazie unică de a explora societatea viitoare a Pământului în acest univers, despre care am aflat prea puține până acum.
Post a Comment