În ultima lună am călătorit mai mult decât de obicei și n‑am mai găsit timp de scris recenzii, așa că am ceva de recuperat. Au trecut deja mai mult de șase săptămâni de când am terminat de citit Deposedații, dar n‑ar trebui să fie greu să vorbesc despre ea, de vreme ce e deja a treia oară când o citesc cu aceeași plăcere ca la început. Premisa este destul de simplă: într‑un alt sistem solar din vecinătate, Tau Ceti, planeta Urras este populată de o rasă inteligentă foarte asemănătoare cu oamenii. Spre deosebire de Pământ, Urras are o Lună mult mai mare, Anarres, cu atmosferă și viață proprie, chiar dacă mult mai aridă decât planeta vecină. În urmă cu câteva generații, o grupare anarhistă, odonienii, au ales exilul pe lună pentru a încerca să creeze acolo societatea liberă imaginată de Odo, la adăpost de persecuția statelor naționale. Cele două lumi au evoluat de atunci independent, relațiile dintre ele fiind reduse la schimburi comerciale regulate, minereuri rare de pe Anarres fiind schimbate pe mașini și produse complexe greu de fabricat de comunitatea mai mică și înapoiată tehnologic. În acest context se naște pe Anarres Shevek, a cărui minte genială se face remarcată încă din copilărie, când încearcă să explice colegilor de școală ceea ce noi numim paradoxul lui Zenon.
Narațiunea în sine are o structură aparte, viața lui Shevek fiind împărțită într‑o serie de capitole care nu sunt prezentate cronologic, ci alternează între adolescența și tinerețea pe Anarres și călătoria pe Urras la vârsta maturității. Eu unul am citit‑o odată și cronologic, parcurgând întâi capitolele pare, apoi pe cele impare, dar ordinea autoarei are totuși o anumită semnificație. La această citire recentă am observat paralele între episoade alăturate, în ciuda distanței temporale și cadrului diferit; un alt avantaj este că astfel romanul capătă ciclicitate, începând cu îmbarcarea lui Shevek pe transportul către Urras pentru a se termina cu revenirea lui pe Anarres.
Dacă poți vedea un lucru în întregul său, spuse el, pare întotdeauna frumos. Planete, vieți… Dar de aproape, o lume se dovedește numai pământ și pietre. Și de la o zi la alta, viața se dovedește grea, obosești, pierzi sensul. Ai nevoie de distanțare, de interval. Pentru a vedea cât de frumos este pământul trebuie să‑l vezi ca pe lună. Pentru a vedea cât de frumoasă este viața, trebuie s‑o faci din perspectiva favorizantă a morții.