Alastair Reynolds - House of Suns

În secolul XXXI, la apogeul Orei de Aur, printre milioanele de habitate orbitând Soarele, se naște o idee nouă din vanitatea unei femei: ce‑ar fi dacă s‑ar clona în o mie de exemplare, fiecare pornind apoi la bordul unei nave să exploreze Universul? La intervale regulate, clonele s‑ar reuni pentru a‑și împărtăși amintirile, alegând apoi noi destinații și despărțindu‑se pentru a relua călătoria. Așa au apărut Casele, a căror influență și putere a crescut constant de‑a lungul milioanelor de ani, în timp ce pe planetele galaxiei s‑au perindat nenumărate culturi și imperii, fiecare crescând, înflorind și dispărând în vâltoarea istoriei. Șase milioane de ani mai târziu, doi membri ai Casei Gentian, Campion și Purslane, călătorind împreună în ciuda regulilor Casei, se îndreaptă spre locul secret de reuniune, la care au întârziat mai mult decât permis. Aduc cu ei și un oaspete special, Hesperus, un Om‑Mașină salvat din captivitatea lui Ateshga. În tranzit recepționează însă un mesaj care îi avertizează să nu se apropie: sistemul în care se organiza reuniunea fusese atacat de arme masive, oficial interzise, și majoritatea membrilor Casei Florilor omorâți sau dispăruți. Responsabilitatea lor imediată este să se refugieze în sistemul de rezervă și să contacteze acolo posibilii supraviețuitori.

To see something marvellous with your own eyes - that’s wonderful enough. But when two of you see it, two of you together, holding hands, holding each other close, knowing that you’ll both have that memory for the rest of your lives, but that each of you will only ever hold an incomplete half of it, and that it won’t ever really exist as a whole until you’re together, talking or thinking about that moment … that’s worth more than one plus one.

Conceput ca o extindere a ideilor din nuvela Thousandth Night, cu aceleași personaje, deși nu neapărat aceeași istorie, House of Suns este în primul rând o explorare amănunțită a viitorului îndepărtat și a modului în care umanitatea se poate adapta la distanțele și duratele imense pe care le implică viața la scară galactică. Deși science-fiction‑ul are destule exemple în această direcție, începând cu Fundația lui Asimov, majoritatea se bazează pe o presupunere aproape de neînlăturat, posibilitatea călătoriei, sau cel puțin a comunicațiilor, cu viteze superioare luminii. Reynolds renunță însă la acest element ajutător și își obligă universul să se descurce cu această limită dură. Astfel acțiunea se întinde pe zeci și sute și mii de ani, în timp ce nave accelerează și apoi frânează pentru a ajunge la destinație, și viața oamenilor e prelungită de modificări biologice, câmpuri de stază, hibernare și alte tehnici dezvoltate cu acest scop.

Fiind situat atât de departe în viitor, autorul are libertatea de a inventa numeroase tehnologii, sau de a „împrumuta” din alte opere, ca un fel de omagiu înaintașilor săi, unele esențiale intrigii, altele doar menționate în treacăt ca să adauge textură milioanelor de ani ce se întind în trecut. Avem lumi inelare, lăsate în urmă de Priori, precedenta rasă care a colonizat galaxia cu mult înaintea oamenilor, mai apoi dispărând fără urmă; din aceste relicve Casa Gentian construiește bariere pentru a împiedica supernovele să sterilizeze lumile populate din vecinătate. Avem o varietate amețitoare de nave interstelare, unele modelate după faimoasa Stea a Morții din Star Wars, și diverse metode de propulsie și arme de distrugere în masă. Și conflagrația din Ora de Aur menționată în amintirile lui Abigail Gentian amintește de noile episoade Star Wars, fiind o confruntare între o armată de roboți și una de clone. Palatial, jocul virtual care‑i captivează pe Abigail și prietenul ei nenumit, seamănă cu simulările de luptă din Jocul lui Ender. Una din facțiunile galactice, Vigilența, poate cea mai stranie și mai bine adaptată la supraviețuirea pe durate cosmice, și‑a construit propriul roi Dyson. Neume, planeta pe care se reunesc supraviețuitorii masacrului asupra Casei Gentian, este dotată cu un inel format din lifturi spațiale antice, la fel ca Pământul din Odiseea Finală a lui Arthur C. Clarke. Iar unul din conflictele principale ale romanului se prefigurează între oameni și roboți, o altă temă populară în SF, deși aici e mai bine nuanțată.

Perhaps the Lines had it all wrong, I thought. We accumulated experience for the sake of it, stretched our lives out across millions of years, but even when things were going well - even when we were not being ambushed, pushed to the brink of extinction - there was a neurotic anxiety at the back of all our minds, a shrill voice instructing us to see everything, to look round every corner, to leave no stone unturned. We were like children who had to try every sweet in the shop, even if it made us sick. We knew there was more of the galaxy than we could ever encompass by ourselves, but the voice did not allow us to take that as licence to give up. All it said was try harder.

În prima parte a cărții trebuie să recunosc că personajele nu m‑au impresionat. Fiecare parte debutează cu un episod din punctul de vedere al lui Abigail, evident o rememorare a vieții ei așa cum este imprimată în amintirea clonelor, urmată de capitole alternând între Campion și Purslane. Dar tonul celor trei e foarte asemănător – oarecum de înțeles de vreme ce, la un nivel de bază, sunt același individ – și e greu de urmărit cine vorbește până când autorul nu oferă o indicație clară. Mai târziu de‑a lungul romanului problema dispare odată ce drumurile lui Campion și Purslane se separă. Atitudinea relaxată a personajelor mi s‑a părut deranjantă și neverosimilă la început, ei se comportă cu o naivitate și lipsă de maturitate care‑i fac să semene cu niște adolescenți răsfățați – cel mai bun exemplu este cum se lasă ademeniți în capcana lui Ateshga în primele capitole. Cu timpul însă ea devine explicabilă, pe de o parte prin faptul că membrii Caselor sunt în esență niște nemuritori cu puteri uriașe, care rareori se confruntă cu situații problematice, pe de alta prin editarea amintirilor, necesară pentru a nu suprasolicita creierul cu experiențele mileniilor de viață efectivă. De altfel spre final se face aluzie că tocmai amintirile cele mai prețioase ale clonelor, despre viața lui Abigail, nu sunt neapărat o reproducere fidelă, ci au fost contaminate de alte episoade critice din istoria Galaxiei. Se conturează astfel o temă interesantă, despre modul în care amintirile ne influențează personalitatea și imaginea de sine.

Campion și Purslane: membrii Liniei Gentian au fost botezați după flori

Pe parcurs, evenimentele romanului contribuie la o maturizare a supraviețuitorilor, care încep să‑și înțeleagă rolul real între societățile galactice: locuitorii planetari îi privesc cu frică ca pe niște zeități capricioase, care nu trebuie supărate, pentru că le‑ar putea distruge căminul cu un singur gest. Conflictul mocnit cu Oamenii‑Mașină și revelațiile surprinzătoare le arată că nu sunt pe atât de iubiți și de nevinovați precum se credeau. Moartea violentă a unui alt supraviețuitor pe Neume și emoționanta ceremonie funerară care urmează le readuc aminte de propria mortalitate, de limitele cărora trebuie să se supună fiecare ființă umană.

Mai ar fi alte puncte de criticat, ca obiceiul de a avea discuții lungi în care un personaj pur și simplu expune informații esențiale, dar pentru mine toate aceste lipsuri pălesc în fața finalului romanului. În mod normal, te‑ai aștepta ca spre sfârșit ritmul să încetinească și conflictul să se rezolve, sau cel puțin să se îndrepte spre un echilibru. Aici dimpotrivă, cu cât ne apropiem de final, cu atât acțiunea accelerează, de parcă ne‑am afla pe o navă care încearcă să atingă viteza luminii – și culmea, chiar ne aflăm în mijlocul unei urmăriri prin spațiul interstelar, un element până acum nelipsit din romanele lui Reynolds. Detalii care păreau până acum relativ marginale, ca absența galaxiei Andromeda, misterul dispariției Priorilor și barierele stelare, alături de secretele ascunse în amintirile milenare ale Caselor, se organizează de la sine într‑un edificiu monumental, la o scară căreia cu greu i se poate găsi echivalent în literatura science-fiction. Ceva similar se întâmplă în alt roman al lui Alastair Reynolds, Pushing Ice, deși acolo impresia este estompată de dramele personajelor. Finalul House of Suns este greu de caracterizat în forța lui, deschizând în fața întregii vieți inteligente perspective mai vaste decât puteau spera și lăsând imense posibilități deschise pentru o continuare și pentru imaginația cititorilor.

Nota mea: 4.5

mai multe despre roman într‑un interviu cu Alastair Reynolds