Continuând imediat evenimentele din The Darkness that Comes Before, a doua parte păstrează ritmul alert și răsturnările de situație, în timp ce nivelul de violență crește semnificativ. Devin ceva obișnuit scenele în care protagonistul moare la final, inclusiv personaje secundare destul de importante până atunci. Pe lângă aceste morți personale, fiecare bătălie redată în abundență de detalii curmă la rândul ei mii de vieți din ambele tabere. Dacă înainte raportul de forțe magice între Școli rămăsese la stadiul de aluzie și amenințare, acum avem parte de înfruntări deschise între magi, însoțite de distrugere la o scară fără precedent.
În umbra războiului se conturează conflicte mocnite, care amenință să‑l răstoarne din temelii. Spionii‑de‑piele complotează la adăpostul măștilor lor perfecte, vizibili doar simțurilor ascuțite de Dûnyain. Între Kellhus și Consult se formează un armistițiu incert, în timp ce fiecare parte încearcă să‑și evalueze adversarul și să‑i descopere punctele slabe. Iar pe măsură ce puterea și faima Profetului-Războinic cresc, Oamenii Fildeșului se separă în două tabere, unii îmbrățișându‑i învățăturile, alții privindu‑l cu suspiciune, ca pe un profet fals care pervertește puritatea Războiului Sfânt.
Love is lust made meaningful. Hope is hunger made human.
Ajencis, The Third Analytic of Men Ca și în romanul precedent, visele despre Apocalipsă ale lui Achamian punctează lumea prezentă cu viziuni ale trecutului, completând imaginea incompletă a acelei perioade fatidice. Ba mai mult, se simte o oarecare premoniție: în prima parte, visele se concentrau pe profeția reîntoarcerii unui descendent Anasûrimbor – și într‑adevăr acesta apare în persoana lui Kellhus; acum Achamian visează cu regularitate înfruntarea finală cu Mog‑Pharau, și spre sfârșit viziunea întunecată e împărtășită de Kellhus.
Doubt. In a sense, that had been Achamian’s single lesson. Geometry, logic, history, mathematics using Nilnameshi numbers, even philosophy! —all these things were dross, Achamian would argue, in the face of doubt. Doubt had made them, and doubt would unmake them. Doubt, he would say, set men free… Doubt, not truth! Beliefs were the foundation of actions. Those who believed without doubting, he would say, acted without thinking. And those who acted without thinking were enslaved.
Contrastul dintre scepticism și credință continuă să modeleze gândurile și actele personajelor. Deși în principiu de aceeași parte a baricadei, Achamian și Kellhus simbolizează aceste două atitudini opuse. Învățatul gnostic continuă să fie chinuit de îndoieli cu privire la rolul său în război și la relația cu Școala Mandatului, în ciuda tentației de a se abandona speranței în salvatorul Anasûrimbor. Lecția acestui scepticism se trezește în fostul său student, prințul Proyas, într‑un moment crucial, în care reușește să reziste mrejelor întinse de Kellhus. Kellhus în schimb este imaginea încrederii în sine și în capacitățile Logos‑ului. În același timp, lipsa totală de scrupule cu care abordează și utilizează fiecare persoană pe care o întâlnește, chiar pe cei care i se consideră apropiați, aruncă o umbră inumană asupra persoanei sale. Pe măsură ce imaginea lui crește, căpătând dimensiuni legendare, scenele lui sunt din ce în ce mai scurte și mai rare, ca pentru a sublinia distanța între ‘zeu’ și oamenii de rând. În câteva ocazii descoperim în amintirile lui unele dintre metodele șocante de antrenament ale Dûnyain. Puține sunt momentele în care își permite îndoieli; magia, de exemplu, e o dilemă constantă pentru adeptul logicii absolute – cum pot cuvintele să fie cauze în loc de efecte?
Asemănările cu Dune devin mai pronunțate: amintirile lui Achamian dezvăluie că sursa puterii fenomenale a Consultului nu e o formă de magie, ci știința străveche, Tekne, care le permite să făurească creaturi din carne vie pentru scopurile lor obscure. Foarte asemănătoare deci cu ingineria genetică a maeștrilor Tleilaxu cu ai lor Dansatori-Față. La fel de familiară este tactica lui Kellhus, care exploatează tradiția Inrithi pentru a‑și construi persoana profetică, ca o maestră Bene Gesserit.
A book was never “read”. Here, as elsewhere, language betrayed the true nature of the activity. To say that a book was read was to make the same mistake as the gambler who crowed about winning as though he’d taken it by force of hand or resolve. To toss the number-sticks was to seize a moment of helplessness, nothing more. But to open a book was by far the more profound gamble. To open a book was not only to seize a moment of helplessness, not only to relinquish a jealous handful of heartbeats to the unpredictable mark of another man’s quill, it was to allow oneself to be written. For what was a book if not a long consecutive surrender to the movements of another’s soul? Achamian could think of no abandonment of self more profound.
În mare, pot spune că mi‑a plăcut ceva mai puțin al doilea roman din serie. Două aspecte m‑au iritat în special de‑a lungul cărții, repetiții dublate de adjective (de genul from face to shining face
– la un moment dat au fost nu mai puțin de trei sau patru pe o singură pagină!) și înclinația constantă a personajelor de a plânge în cele mai variate momente, ceva ce nu mi‑a sărit în ochi până acum. Probabil a intervenit o oarecare obișnuință cu stilul autorului și nu mai sunt la fel de impresionat, sau pur si simplu, fiind scrisă mai rapid decât precedenta, n‑a avut parte de aceeași grijă la editare. Ceea ce rămâne însă la un nivel ridicat este abordarea matură a situațiilor, fără să se alunece în clișee și soluții ieftine. Cel mai bun exemplu este relația dintre Esmenet și Achamian, care trece prin suișuri și coborâșuri succesive, fără a se fixa în banal și rutină, mai târziu destrămându‑se sub manipulările subtile ale lui Kellhus. La fel, spre final, autorul îl pune pe Kellhus într‑o postură similară cu răstignirea lui Iisus, cu Cnaiür jucând rolul unui Iuda care se căiește, și totuși reușește să ducă scena la un final original, potrivit cu restul poveștii. Odată ajuns aici, nu poți decât să continui spre final…
The vulgar think the God by analogy to man and so worship Him in the form of the Gods. The learned think the God by analogy to principles and so worship Him in the form of Love or Truth. But the wise think the God not at all. They know that thought, which is finite, can only do violence to the God, who is infinite. It is enough, they say, that the God thinks them.
Memgowa, The Book of Divine Acts
Post a Comment