În Hallandren, Curtea Zeilor se pregătește să primească o nouă regină, soție a atotputernicului Rege‑Zeu Susebron, pentru prima oară o prințesă de sânge regal, prima născută a regatului Idris, conform tratatului de pace semnat în urmă cu douăzeci de ani. Spre surprinderea tuturor, Regele Dedelin o trimite în locul Vivennei pe sora mai mică a acesteia, Siri, parțial ca pedeapsă pentru comportamentul ei răzvrătit, parțial pentru că simte că va avea nevoie de sfatul fiicei mai înțelepte în caz că Hallandren decide să reia ostilitățile împotriva micului regat Idris. Contrariată de decizia tatălui ei, și simțind că i s‑a refuzat rolul pentru care se pregătise de la naștere, Vivenna părăsește regatul pe ascuns, punându‑și în minte să‑și salveze sora din ghearele monstruosului Rege‑Zeu. În Hallandren intră în contact cu rețeaua de informatori a tatălui ei și angajează un grup de mercenari pentru a plănui răpirea lui Siri. În acest timp, sora ei mai mică învață să navigheze labirintul de intrigi de palat care se țese pe numeroase nivele de la zei până la preoții și servitorii lor, și descoperă că utilitatea unei consoarte la această curte este limitată la a produce un moștenitor.
Brandon Sanderson e unul dintre cei mai apreciați autori de fantasy la vremea actuală, dar din punctul meu de vedere, asta a fost de departe cea mai proastă carte a lui pe care citit‑o. Aproape totul, de la personaje la intrigă și la sistemul magic mi s‑a părut facil, fără profunzime și previzibil. O distanță ca de la cer la pământ între romanul anterior, Three Parts Dead, care te face să simți magia ca pe ceva viu, miraculos, extraordinar, și acesta, care se târâie de la o premisă banală și se împiedică la fiecare pas de regulile alambicate inventate de autor. Sau poate mai bine zis, ca să păstrez metaforele romanului, o distanță ca de la un veșmânt nou, plin de culoare, la o cârpă veche și folosită.
