Ajuns la vârsta a treia, pictorul Masuji Ono își petrece zilele alături de fiica lui cea mică Noriko în casa care poartă încă urmele bombardamentelor de la finalul războiului. Pe lângă durerea pierderii unicului său fiu pe front, Ono e preocupat constant de viitorul lui Noriko, încă nemăritată la o vârstă care mai demult ar fi fost considerată rușinoasă. După o perioadă de curtare ratată, în mintea lui se strecoară bănuiala că pretendenții îi ocolesc fiica nu din cauza vârstei acesteia, ci a reputației lui de artist care a susținut regimul înfrânt al Japoniei imperialiste.
Odată cu începutul pandemiei și al lucratului de acasă, mă așteptam să găsesc mai mult timp pentru citit și scris, dar realitatea s‑a dovedit cu totul alta: lipsit de orele regulate de citit în drumul spre birou, nu am mai început nici o carte nouă de atunci. Dar cum sunt în continuare dator cu câteva recenzii, voi continua cu un roman pe care l‑am citit pentru a doua oară iarna trecută, împrumutat prin Bookster.
Precum numeroase alte romane scrise de atunci, Un artist al lumii trecătoare ne introduce în tranziția culturală și socială dintre Japonia Imperialistă, în care încă era prezent crezul de demult al samurailor, și cea democratică, modernă, unde ierarhiile și simțul datoriei s‑au reformulat în jurul corporațiilor și al carierelor. Aici subiectul e abordat cu multă subtilitate din perspectiva personală a personajului central, Masuji Ono.
Nu e cazul să vă așteptați la acțiune intensă, drame profunde sau răsturnări de situație; romanul curge în ritmul molcom al zilelor unui bătrân retras din viața activă. Plimbările lui ocazionale prin cartier, vizitele la foști prieteni și cunoscuți, timpul petrecut cu familia fiicei mai mari și nepotul lui, toate acestea declanșează amintiri care ne poartă fără vreo ordine anume de‑a lungul întregii lui vieți și a carierei de pictor stimat.
Totuși acum, de flecare dată când pașii mă duc pe aleile parcului Kawabe, mă gândesc la Sugimura și la proiectele sale și mărturisesc încep să simt o oarecare admirație fată de el. Pentru că un personaj care aspiră să se ridice deasupra mediocrității, să fie ceva mai mult decât un om de rând, merită cu prisosință admirația noastră, chiar dacă în cele din urmă nu izbândește și‑și pierde averea din pricina ambițiilor sale. Mai mult, convingerea mea este că Sugimura nu a murit nefericit. Căci eșecul lui nu a fost o ratare măruntă, așa cum se întâmplă cel mai adesea cu destinele noastre, și o persoană ca Sugimura știa cu siguranță acest lucru. Dacă dai greș acolo unde ceilalți nu au avut curajul ori voința de a încerca măcar, îți rămâne totuși consolarea — mai precis, satisfacția adâncă — pe care o dobândești din această privire retrospectivă asupra vieții tale.
Dar cu cât avansăm în roman, Ono se dovedește un narator puțin demn de încredere și plin de contradicții. Imaginea lui de sine a rămas aceea a unui artist respectat și influent, dar când încearcă să intervină în favoarea unor foști ucenici este tratat cu respectuoasă indiferență. Se mândrește cu propria independență artistică, dar nu ne ia mult să descoperim printre amintirile lui scenele în care e influențat și adus pe noua cale militantă de către alții. Resimte cu durere momentele de demult când tatăl său i‑a distrus primele picturi, considerându‑le o ocupație frivolă și nedemnă de urmașul lui, și mai apoi când primul maestru a repetat gestul pentru că nu‑i urma îndeaproape stilul, dar odată ajuns maestru el însuși prezintă aceeași intransigență față de improvizațiile elevilor lui. Se mândrește și se identifică cu opera sa din timpul Japoniei imperialiste, până la punctul în care resimte personal fiecare critică la adresa fostului regim, simte nevoia să apere vechiul mod de viață japonez, dar în gândirea lui se strecoară vina de a fi contribuit la distrugere și război prin propaganda explicită din arta lui. În special aceste două sentimente contradictorii îi influențează percepția asupra evenimentelor trecute, înclinând de‑a lungul poveștii spre acceptarea difuză a unei vine pe care paradoxal cei din jur nu i‑o impută.
— Îți înțeleg punctul de vedere, am spus, dar cei care au luptat și au muncit cu credință pentru țara asta în timpul războiului nu pot fi numiți criminali de război. Mă tem că această expresie este folosită astăzi cu prea multă ușurință.
— Sunt totuși aceiași oameni care au condus țara pe un drum greșit, domnule. Se cade să‑și recunoască partea lor de vină. Și atunci este un semn de lașitate când acești oameni refuză să‑și admită greșelile. Iar când greșelile au fost făcute în numele întregii țări, atunci mi se pare cea mai mare dovadă de lașitate.
Dilema lui interioară constituie o reflecție a întregii societăți în acea perioadă de tranziție, o realiniere forțată de la iluzia unui imperiu glorios la realitatea unei țări zdrobite, dependentă de fostul ei inamic pentru recuperare. Dornici să lepede legăturile cu trecutul, acum o sursă de durere și rușine colectivă, mulți abandonează vechile tradiții în favoarea americanizării rapide, așa cum fac în carte ginerele lui Ono, Suichi, și nepotul lui, Ichiro.
Lumea artei oscilează de asemenea între abordări opuse: în tinerețea lui subiectul dominant în pictură era „lumea trecătoare”, a plăcerilor efemere dar atemporale. Criza economică și militarizarea dinaintea celui de‑al Doilea Război Mondial împing mulți artiști să se implice social, susținând noua mișcare prin propagandă și lucrări cu conținut politic, după cum însuși Ono explică mândru într‑una dintre amintiri. O altă temă de reflecție a romanului devine astfel întrebarea cu cât a contribuit arta la schimbarea mentalităților din acea perioadă, sau dacă a fost ea însăși un simptom al radicalizării societății printre multe altele. Autorul nu oferă nici un răspuns clar, la fel cum multe aspecte ale vieții lui Ono par neclare, redate prin perspectiva lui atenuată de vârstă și schimbată de împrejurări.
Dar rolul artei e rareori să ofere răspunsuri tranșante la probleme complexe, ci mai degrabă să ni le prezinte într‑o altă formă, să le percepem dintr‑un alt punct de vedere, să conștientizăm nu numai mental, ci și emoțional, evenimente la care nu putem participa personal. Paradoxal, așa-zisa „lume trecătoare” a gheișelor și aranjamentelor florale se dovedește mai durabilă artistic decât picturile cu tentă politică și „patriotică” ale mișcării din care face parte Ono.
— Și atunci ne apucam să bem și să ne distrăm cu femeile din cartierele vesele, iar Gisaburo era din nou fericit. Femeile îi spuneau tot ce voia să audă și, cel puțin pentru o noapte, era în stare să le creadă. Când veneau zorile, desigur că era destul de inteligent ca să nu le mai dea crezare. Dar asta nu‑l făcea pe Gisaburo să prețuiască mai puțin nopțile. Cele mai bune lucruri, spunea el, se nasc din noapte și dispar în zori. Gisaburo a știut să prețuiască lumea pe care oamenii o numesc lumea trecătoare, Ono.
Trăgând linie la final, romanul nu mi‑a lăsat o impresie la fel de bună ca prima oară când l‑am citit. Deși se pliază pe stilul subtil al altor opere japoneze, aici parcă mesajul devine ambiguu, nebulos, și lipsește o miză care să‑l scoată în evidență. În ciuda nesiguranței și dilemelor interioare, Ono pare e mulțumit de viața lui, căci a găsit împlinire în arta lui – chiar dacă acum societatea îi respinge mesajul – și lasă în urmă o familie fericită. O reflecție similară în Rămășițele zilei se soldează cu un complet alt rezultat, și de aceea drama majordomului Stevens se imprimă mai adânc în amintirea cititorilor.
Post a Comment