Dacă teoria relativității e greu de cuprins de omul cu o pregătire medie, mecanica cuantică dă dureri de cap chiar și specialiștilor. Deși stă la baza lumii în care trăim cu toții, legile ei par desprinse dintr‑o halucinație, cu obiecte ce nu se pot hotărî dacă sunt particule sau unde, există în același timp în mai multe locuri și mai multe stări – ce‑i drept cu o probabilitate bine determinată –, se pot materializa sau dispărea instantaneu, dar în același timp atât de fragile încât la prima tentativă de măsurare își pierd proprietățile magice și decad într‑o singură stare. Cu toate acestea, Greg Egan pornește în Carantina de la ideea că proprietățile acestea deosebite și contra-intuitive ale lumii cuantice pot apărea și la nivelul macroscopic al realității de zi cu zi și construiește pe baza aceasta un roman captivant. Ce‑i drept, pe el îl ajută și formația de matematician.
Romanul nu se mulțumește însă cu mecanica cuantică și se extinde de aici pe mai multe planuri. Avem și un fel de contact cu extratereștrii, scurt și fără drept de apel: în 2034, Sistemul Solar este izolat instantaneu într‑o Bulă de proveniență necunoscută similară cu orizontul unei găuri negre întoarse pe dos. Obiectele care încearcă să se apropie de ea încetinesc la nesfârșit până devin practic nemișcate, fără să o atingă niciodată. Fără o posibilitate de a investiga exteriorul e greu de format o explicație, dar majoritatea crede că a fost ridicată de o rasă inteligentă. În cursul romanului se conturează o motivație pe cât de originală, pe atât de neobișnuită: Universul și celelalte ființe există ca și obiectele cuantice într‑o suprapunere infinită de stări și posibilități, pe care creierul uman o distruge prin observație pentru a crea o lume liniară, cauzală, cu o singură stare existentă la un moment dat. Pentru aceste forme complet străine de viață, aceasta echivalează cu un genocid la o scară galactică, iar Bula e modalitatea lor de a se proteja de distrugerea involuntară provocată de privirea umană îndreptată către Cosmos. Și prin asta romanul explică principiul antropocentric al cosmologiei – existăm într‑un Univers potrivit pentru viața umană pentru că l‑am „ales” noi înșine dintre nenumăratele posibilități existente – și paradoxul lui Fermi – nu am întâlnit extratereștrii pentru că le‑am anulat existența observându‑i.