După un secol de tulburări și privațiuni, omenirea a reușit să stabilizeze societatea și clima de pe Pământ și s‑a avântat în sistemul solar, stabilind colonii până pe îndepărtatul Titan și minând asteroizii mai mici pentru a alimenta noua economie. În centrul acestui boom economic se găsește clanul Akinya. Originară din Africa de Vest, matriarha familiei, Eunice Akinya a făcut parte din primul val de exploratori către planetele sistemului solar interior, mai târziu devenind primul om care a atins marginea centurii Kuiper, dincolo de orbita lui Neptun, o figură de statură legendară de‑a lungul și de‑a latul sistemului solar. În urmă cu câteva decenii însă a ales să se retragă complet din viața publică în Palatul de Iarnă, pe orbita Lunii. Moartea ei subită și înmormântarea grăbită pe domeniul din Kenya aduce împreună rude care nu s‑au văzut în carne și oase de ani buni și care au ales drumuri diferite în viață. Bănuind că bunica lor a lăsat în urmă secrete care ar putea pune în pericol reputația imperiului aerospațial Akinya, Hector și Lucas îl însărcinează pe vărul lor Geoffrey să investigheze un seif de pe Lună proaspăt descoperit în arhivele lui Eunice. Acesta se dovedește doar primul într‑un lanț de indicii ascunse pe lumile vizitate de Eunice, conducând la o revelație mult mai importantă decât ar fi bănuit fie membrii familiei Akinya, fie grupurile de interese rivale care fac tot posibilul să le‑o ia înainte.
Amintirea Pământului Albastru este prima din cea mai recentă trilogie a faimosului Alastair Reynolds, despre ale cărui cărți am scris și eu de multe ori aici pe blog. Spre deosebire de mai monumentala și întunecata trilogie Revelation Space, Copiii lui Poseidon debutează într‑un ton relativ relaxat, reflectând atmosfera de prosperitate care s‑a instaurat pe Pământ, și își păstrează această calitate aproape pe toată lungimea, îmbrăcând aspectul unei vânători de comori la scara sistemului solar. Cu toate acestea, spiritul pragmatic al autorului își face simțită prezența, ancorând bine povestea în realitate: tehnologia a avansat considerabil, dar nu atinge niciodată un nivel „magic” care să rezolve orice, personajele suferă în situații complicate și mor în anumite momente când salvarea lor ar fi fost imposibilă, atât băieții răi cât și cei buni nu sunt perfecți, au propriile motivații și defecte.
‘Oh, brother. You really don’t get it, do you?’ She was shaking her head, stabbing her finger on the table. ‘This is life. It’s not a dress rehearsal. If we don’t do this now, we may as well start planning our own funerals. I don’t want to be sensible and prudent. Being sensible and prudent is for arseholes like Hector and Lucas. We turned away from all that, don’t you realise? We wanted life, surprises, risk… not stocks and shares and tedious fucking boardroom meetings about the cost of importing ice from fucking… Neptune.’
Apropo de tehnologie, imaginația autorului acoperă o gamă destul de largă, deși destul de standard pentru SF‑ul în contextul viitorului apropiat. Ca și personajele, e prezentată foarte echilibrat, cu avantaje și dezavantajele care duc la abuzuri și excese. Realitatea virtuală, sau mai bine zis augmentată, este aproape omniprezentă și permite comunicare instantanee, prezența și controlul la distanță a diverse corpuri artificiale și chiar umane. Implanturile neurale sunt ceva standard, constituind baza ordinii sociale – dar în același timp o cămașă de forță și gardian care nu ezită să pedepsească drastic până și cele mai mici acțiuni violente. Atunci când privești de la scara sistemului solar, limitele ei sunt însă multiple: de la acoperire (rețeaua de pe Marte e restrânsă la așezările umane) la jurisdicția politică (de aici o situație interesantă implicând China, care se pare că a construit un fel de Marele Zid Chinezesc virtual pentru a izola cetățenii de influențele exterioare) la renunțarea voluntară (de unde Zona Liberă de la Lună unde alege să trăiască Sunday). Un caz particular îi permite lui Geoffrey să interacționeze cu elefanții pe care‑i studiază, un contact de la minte la minte intermediat de implante. Inteligența artificială joacă de asemenea un rol major, permițând nepoților să interacționeze cu o simulare a bunicii defuncte – dar de numeroase ori se repetă că performanța acestor sisteme este limitată și supravegheată pentru a preveni apariția unor intelecte comparabile cu cele umane. Tehnologia genetică a avansat, aducând longevitate, sănătate și posibilitatea unor modificări radicale ale corpului uman, ceea ce dă naștere mișcării Panspermianiste și unei fascinante lumi paralele sub suprafața oceanului planetar populate de oameni-sirenă.
Citind romanul, ceea ce mi‑a atras atenția sunt numeroasele elemente care amintesc fie de romanele lui precedente, fie de alte lucrări science‑fiction, deși Alastair Reynolds reușește ca de obicei să le îmbine și să le dea o notă originală și personală. De romanele lui amintesc în primul rând dinamica dintre personajele principale, Geoffrey și Sunday, frate și soră foarte apropiați, ca și protagoniștii House of Suns – deși fără relația cvasi‑incestuoasă – dar și antagoniștii, verii Hector și Lucas, din același clan, cu care concurează și se aliază în numeroase rânduri. Tonul, societatea aproape utopică a Pământului și elementele de investigație se apropie de The Prefect; privită din altă perspectivă, aceeași societate controlată la sânge de algoritmii mașinilor care nu permit violența interumană trimite spre totalitarismul din 1984. Geoffrey și Sunday au de altfel dezbateri frecvente asupra meritelor supravegherii continue, sora lui subliniind de obicei părțile negative, dar aceste conversații între frați nu ating niciodată problema în adâncime, se desfășoară mai mult ca niște tachinări prietenoase decât ca o înfruntare serioasă. Turul lui Sunday pe Marte ne aduce aminte de Marte Roșu, incluzând o excursie pe satelitul Phobos – deși aici se strecoară o greșeală pe care Kim Stanley Robinson n‑ar face‑o: admirând suprafața apropiată a planetei, Sunday include calotele polare, care sunt însă imposibil de văzut de la altitudinea joasă a orbitei lui Phobos. De vreme ce autorul are de asemenea pregătire de astronom, mi‑e mai ușor să cred că a introdus greșeala asta intenționat pentru cititorii care ar fi în stare s‑o găsească decât că e o scăpare din partea lui. Imensul laborator de evoluție robotică de pe Marte are tente de Blade Runner, iar Nebunia Chakrei, monolitul acoperit de inscripții criptice de pe Phobos, mi‑a adus aminte de alt roman al lui Kim Stanley Robinson, Icehenge, prin originea lui misterioasă, deși mai toți cred că e o farsă a unuia din primii astronauți. Și dintr‑un roman despre sistemul solar nu poate lipsi elevatorul spațial, ca un elogiu la opera lui Arthur C. Clarke.
‘I don’t think that far ahead.’
‘It’s time we got into the habit. Every living, breathing human being. Because we’re all in this together, aren’t we? We endured the turmoil of climate change, the Resource and Relocation wars, the metaphorical and literal floods and storms, didn’t we? Or if we didn’t, we at least had the marvellous good fortune to have ancestors who did, to allow us to be born into this time of miracles and wonder, when possibilities are opening rather than closing. We’re all Poseidon’s children, Geoffrey: whether we like it or not.’
În mare mi‑a plăcut cartea și povestea m‑a ținut suficient de interesat, aproape cu sufletul la gură pe toată durata ei, deși nici pe departe la fel de mult ca alte romane ale sale. Părțile mai puțin reușite sunt personajele centrale – după ce se unește foarte greu, în final Geoffrey are o schimbare bruscă de caracter care a părut un pic forțată – și felul în care indiciile de care au nevoie le cad practic în poală: de două ori acestea sunt salvate de alții care apoi le oferă celor doi frați, deși prețul s‑a dovedit destul de piperat mai târziu. De multe ori ai impresia că ar fi fost mult mai incitant să citești despre viața lui Eunice, nu s‑o reconstruiești din fragmente disparate. Și vorbind de viața ei, e cam neverosimil câte dintre evenimentele din roman îi sunt atribuite, atât prin acțiuni conștiente, cât accidental; e ca și cum prezența lui Eunice ar fi pus în mișcare întreg sistem solar ca mitica pârghie a lui Arhimede. Cea mai bună parte aș zice că e viziunea unui viitor mai bun, prosper, fără războaie, în fața căruia se deschid nenumărate posibilități – ceva de care avem nevoie cu toții din când în când – și în mod sigur voi continua cu romanele din serie.
Post a Comment