În ciuda eforturilor lor, ultima misiune a Reckonerilor s‑a încheiat cât de poate de prost: deși Profesorul a reușit să devieze deflagrația lui Obliteration și să salveze orașul Babilar de la anihilare, efortul imens i‑a consumat ultimele resurse cu care se împotrivea instinctelor agresive de Epic. Odată puterile dezlănțuite, fostul lider, luându‑și numele de Limelight, s‑a întors împotriva organizației pe care o crease, omorând toate celulele de rezistență care nu se adăpostiseră suficient de repede din calea lui. Alături de Megan, David a strâns laolaltă ultimii membrii supraviețuitori ai echipei din Newcago, în speranța, oricât de mică, de a‑l readuce pe fostul lor mentor pe calea cea bună. Dar pentru asta au nevoie de arme și dotări noi, ceea ce îi pune în fața unei alte provocări dificile: să pătrundă în fortăreața impenetrabilă a lui Knighthawk, furnizorul lor de tehnologie exotică.
She let go, and we entered the kitchen to discuss the fate of the world over popcorn.
După cele două romane precedente, Calamity continuă în formula consacrată, ridicând miza la un nivel superior. Îl urmărim în continuare pe David, acum conducătorul echipei în absența membrilor veterani, printr‑un șir variat de aventuri, de la misiuni de infiltrare sub acoperire la lupte masive. Fundalul se schimbă de asemenea, odată ce echipa dă de urma lui Limelight în fosta Atlanta, acum un oraș de sare care călătorește încet de‑a lungul continentului american mânat de puterile fantastice ale Epicilor. O idee interesantă, deși nu neapărat originală pentru cititorii veterani de science‑fiction; din câte știu primul autor care a folosit imaginea asta a fost Christopher Priest în Lumea Inversă, cu versiuni remarcabile în Absolution Gap și Luna: New Moon.
Adversarul cu care se confruntă e însă cel mai redutabil pe care l‑au înfruntat Reckonerii, nu numai din cauza puterilor lui excepționale – David remarcă la un moment dat că Profesorul e singurul Epic de care știe cu trei puteri defensive (vindecare accelerată, câmpuri de forță și abilitatea de a dezintegra proiectilele trase în direcția lui), în timp ce majoritatea Epicilor au una sau cel mult două – dar și pentru că el cunoaște procedurile și modul de operare al Reckonerilor. În afară de preocuparea imediată de a găsi o vulnerabilitate în armura triplă a lui Limelight, echipa încearcă să găsească o soluție permanentă de a vindeca Epicii de impulsurile lor distructive, ceea ce ar putea rezolva în același timp problema Profesorului. Și undeva jos pe lista de priorități, să descopere adevărul despre fenomenul Calamity, despre care ei bănuiesc că Regalia descoperise destul de multe, informații preluate acum de Profesor.
“We’re not moments, Megan, you and me. We’re events. You say you might not be the same person you were a year ago? Well, who is? I’m sure not. We change, like swirling clouds and a rising sun. The cells in me have died, and new ones were born. My mind has changed, and I don’t feel the thrill of killing Epics I once did. I’m not the same David. Yet I am.” I met her eyes and shrugged. “I’m glad you’re not the same Megan. I don’t want you to be the same. My Megan is a sunrise, always changing, but beautiful the entire time.”
În ciuda continuității, mi s‑a părut că ultimul roman din serie nu s‑a ridicat la nivelul celorlalte. Îi lipsește senzația de nou a primului roman, entuziasmul molipsitor al lui David, proaspăt cooptat în lupta contra Epicilor; iar față de a doua parte lipsesc momentele mai profunde de maturizare a protagonistului. Acum, în loc de a aborda problemele cu prudență, studiind situația și plănuind cu grijă mișcările, echipa se bazează preponderent pe puterile Epicilor, fie cele native ale lui Megan, fie împrumutate prin tehnologia lui Knighthawk. Felul în care autorul exploatează abilitățile lui Megan de a accesa universuri alternative devine repede ridicol, pentru că poate justifica orice scenă, oricât de neverosimilă – cum ar fi o reuniune siropoasă între David și răposatul său tată, care nu se potrivește deloc cu accentele mai întunecate din romanele precedente.
Căutarea unei metode de a nega impulsurile violente ale Epicilor pare să alerge în jurul cozii, personajele fiind fixate pe o ipoteză care se dovedește greșită destul de repede, dar nu sunt în stare să treacă la alta. Rezolvarea oferită în final mie unul mi s‑a părut destul de evidentă încă de la sfârșitul romanului precedent, dar cumva niciunul din personaje nu are această revelație decât prea târziu. Nici dezvăluirea misterului Calamity nu mi s‑a părut satisfăcătoare, probabil tot pentru că, fără cunoștințele despre realitatea alternativă de unde apare Firefight, nimeni nu s‑ar fi prins de adevăr prea curând. Dar și pentru că cred că autorul încearcă să‑i absolve astfel pe Epici de responsabilitatea pentru acțiunile lor negative. În fine, nu pot spune că am regretat că am terminat trilogia de față, dar mă așteptam la ceva mai profund, mai matur pentru încheiere.
Post a Comment