Războiul cu hoardele de posedați nu merge grozav pentru Confederație. Cu antimaterie la dispoziție și sub presiunea constantă a locotenenților săi, Al Capone pornește la atac, cucerind o planetă vecină și hărțuind convoaiele Marinei. Contraofensiva lor este dejucată de informațiile care se scurg inevitabil în lumea de dincolo cu fiecare moarte, de unde toți posedații le pot accesa în schimbul diverselor favoruri. Într-o mișcare disperată, Rubra și Dariat au reușit să mute habitatul Vasilisk într-un alt continuum, lipsind-o pe Kiera de baza ei pentru șoimii-de-iad, în timp ce ea pregătea o asociere cu Capone. Sistemele bogate și industrializate plănuiesc în ascuns să se retragă din Confederație pentru a-și putea concentra forțele armate în propriile colonii. Aliații extratereștrii s-au izolat de mult din conflict, kiinti invocând un principiu intern de non-interferență în ceea ce ei consideră criza de maturizare a oricărei civilizații, tyrathca în schimb furioși și speriați de puterile energistice demonstrate de oameni. Folosindu-se de puterile sale speciale, Quinn Dexter se strecoară prin sistemele defensive ale Pământului pentru a planta semințele distrugerii în căminul umanității, și a-și savura răzbunarea asupra lui Banneth.
Apărătorii rezistă cu dârzenie, dar opțiunile sunt relativ reduse. Laboratoarele Marinei dezvoltă câteva arme capabile de a ține posedații la respect, și una care i-ar putea neutraliza definitiv, dar testarea și aplicarea lor sunt dificile, nu în ultimul rând din considerente morale. Pe Ombey, nou-promovatul General Hiltch lansează o campanie masivă – și extrem de costisitoare – de epurare a peninsulei Monterrey, folosindu-se de soldați produși în masă de edeniști, o asociere privită cu scepticism de proprii săi compatrioți. În sfârșit, o inițiativă cu șanse mici de reușită, dar suficiente pentru niște oameni disperați, faimosul căpitan „Lagrange” Calvert însoțit de Syrinx este trimis într-o călătorie fără precedent în adâncul spațiului controlat de tyrathca, pentru a descoperi lumea lor de origine de mult părăsită și orice indicii s-ar găsi acolo despre coordonatele misteriosului Zeu Adormit.
Ultima parte a trilogiei Zorii Nopții e din păcate o încununare perfectă a tuturor defectelor din romanele precedente. După atâtea sute de pagini petrecute cu aceleași personaje și situații, pentru mine s-a făcut simțită o lehamite din ce în ce mai pronunțată de a continua până la final. Senzație exacerbată de repetitivitatea scenelor – din nou o campanie militară care se târăște în pas de melc pe Ombey, din nou scene pastorale pe Norfolk – și de bănuiala că majoritatea lor nu vor avea nici un impact asupra deznodământului, așa cum se întâmplă cu încăierările cu Al Capone și îndelungata diversiune prin universul în care s-a refugiat Vasilisk-ul. În același stadiu se găsește interludiul pe lumile Kiinti; deși interesant să vezi imaginația autorului la lucru, construind o comunitate extraterestră imens mai avansată decât Confederația, ba chiar decât Commonwealth-ul din Trilogia Vidului, refuzul lor (justificat până la un anumit punct) de a interveni în criza cu care se confruntă umanitatea anulează orice impact ar putea avea asupra deznodământului.
Personajele în sine încep să plictisească după atâta timp petrecut cu ele; ba mai mult autorul le reciclează fără jenă – pentru un univers atât de vast și complex ar fi putut să schimbe din când în când protagoniștii. Altele au o soartă și mai rea, cum este cazul genialei doctor Mzu: de la o amenințare la adresa întregii galaxii în partea precedentă, acum e redusă la câteva replici de complezență ca pasager în misiunea lui Joshua.
Apropo de personaje, un alt cusur pe care l-am conștientizat încet de-a lungul celor trei romane este modul cum spiritele posedă mereu corpuri de același sex cu cel pe care-l aveau în cursul vieții! – cu o singură excepție, unde posedat și posedator fuseseră soț și soție. Bănuiesc că autorul n-a îndrăznit în acest caz să se lanseze în speculații mai neconvenționale, dar ce potențial ratat, comparat de exemplu cu Altered Carbon!
Arcologiile erau echivalentul social al focoaselor nucleare. Jumătate de miliard de oameni îngrămădiți în două sute de kilometri pătrați; o imposibilitate pentru natura umană. Singura societate care putea subzista în astfel de circumstanțe era o dictatură care controla totul perfect. Orice trebuia să fie licențiat și reglementat, fără a se îngădui dezacordul sau răzvrătirea. Anarhia și libertățile nu-și aveau locul acolo, deoarece arcologiile erau niște mecanisme. Ele trebuiau să funcționeze ca unse, fără probleme, și în același mod. Toate se întrepătrundeau. Dacă o componentă se bloca, atunci restul componentelor aveau de suferit. Ceea ce constituie un paradox, pentru că un regim totalitar nu se poate menține la infinit. Indiferent cât de benignă ar fi o dictatură, o generație tot se va răscula. Drept urmare, cu secole în urmă, cineva descoperise cum să țină oala aceea turbulentă sub control. O idee destul de veche, dar niciodată pusă în practică așa cum trebuia. Un departament guvernamental care, discret și în secret, preia controlul asupra straturilor sociale de jos ale societății. Criminali și insurgenți radicali care acționează de fapt chiar pentru oamenii a căror existență o amenință.
Câteva fire narative au potențial și reușesc să mențină interesul, dar finalizarea lor e dezamăgitoare, ca și romanul în ansamblu. Urmărindu-i pe Louise pe deoparte și pe Quinn pe alta, suntem introduși în arcologiile Pământului, o viziune distopică a unei planete hiper-populate, hiper-industrializate, în care fiecare aspect al vieții oamenilor e înregistrat și regulat pentru a menține echilibrul precar al ecosistemelor, protejate de furia elementelor sub cupole gigantice. La adăpostul sistemelor de supraveghere, soarta Pământului se găsește de fapt în mâinile a câtorva supraveghetori atotputernici. Conștienți de amenințarea lui Dexter, unul dintre aceștia construiește capcane elaborate pentru a-l neutraliza, exploatând discret prezența lui Louise și a surorii ei. Mi-a plăcut atmosfera de conspirație care se dezvoltă aici și înfruntarea la distanță dintre mintea perversă a lui Quinn și cea perfidă a Europei Occidentale. Din păcate, în final Quinn scapă mult prea ușor folosindu-se de puterile lui secrete, iar opoziția pur și simplu renunță, abandonând Pământul în mâinile lui Quinn, o decizie cel puțin nesatisfăcătoare. O vreme am sperat că Louise, sau spiritul misterios care-l bântuia de mult pe Quinn, va da o lovitură bine plasată planurilor diabolice, dar autorul nu se obosește cu ceva atât de elaborat. Louise rămâne un simplu trofeu pentru cavalerul salvator al ei – și al întregii rase omenești –, Joshua Calvert.
Apropo de povestea acestuia, a fost una din părțile mai bune ale romanului – sau măcar acceptabile – o veritabilă space-opera în care câțiva oameni se aventurează acolo unde nici un om n-a mai pășit vreodată. Avem parte de suspans, urmăriri și încăierări în spațiu, de dezvăluiri șocante despre trecutul violent al rasei tyrathca, despre ascensiunea lor la statutul de călători interstelari. Aici se întrevede un alt roman potențial, despre posibila înfruntare dintre Confederație și clanurile disciplinate și nemiloase ale tyrathca dacă aceste secrete antice ar fi devenit publice.
Toate bune însă, până la un anumit punct: cu cât mă apropiam de final, cu atât eram mai confuz, căci povestea nu părea să ajungă deloc la o concluzie logică. Asta până când misiunea dă peste Zeul Adormit și… brusc, în decurs de un capitol sau două, romanul se termină. Zeul îi oferă pur și simplu lui Joshua puterea incomprehensibilă de a curăța instantaneu universul uman de posedați și a încheia astfel criza – rapid, dar complet nesatisfăcător pentru noi cititorii. Am citit în multe recenzii critici la adresa încheierii Stelei Pandorei – care mie personal mi s-a părut complet coerentă –, dar cel de aici cred că e cel mai deux-ex-machina final pe care l-am întâlnit vreodată.
Într-un fel, înțeleg felul în care autorul a ales să încheie aici, sau mai bine zis cum alegerile greșite de-a lungul întregii trilogii l-au forțat către acest final. Problema centrală a fost puterea disproporționată pe care le-a conferit-o posedaților în general și lui Quinn Dexter în particular. Fără vreun punct slab pe care forțele binelui să-l exploateze, singurul final logic era asimilarea completă a rasei umane, așa cum posedații profețeau cu fiecare ocazie. Așa că, pentru a-i învinge, a trebuit invocată o forță superioară, care nu se putea găsi în limitele tehnologiei sau spiritualității umane. Păcat, ideile lui Hamilton ar fi avut mult potențial, dacă ar fi găsit o intrigă mai plauzibilă, și de preferință mai succintă. Gustul amar lăsat de finalul acestei trilogii mi-a făcut poftă să recitesc ceva mult superior, cum a fost ciclul Revelation Space.
Post a Comment