După armistițiul dintre Chiku-Verde, Arachne și Păzitori și decolarea lor în adâncul spațiului, oamenii au fost liberi să se stabilească pe Crucible și să înceapă să exploreze misterele Mandalei. În timpul unui experiment organizat de Ndege Akinya, fiica lui Chiku, Mandala se activează brusc și valul de energie generat pulverizează Zanzibar, care orbita în jurul Crucible cu sute de mii de oameni și Tantori încă la bord. După decenii bune, timp în care Ndege a fost încarcerată și stigmatizată ca criminal în masă, un semnal laconic ajunge pe Crucible dinspre sistemul Gliese 163, unde n‑ar trebui să existe nici o colonie a oamenilor, chemând‑o pe Ndege. Asta îl pune pe fratele ei Mposi, administratorul coloniei, într‑o poziție destul de delicată, căci situația politică nu e deloc favorabilă unei expediții în necunoscut, cu atât mai puțin uneia la care să ia parte cea mai detestată persoană de pe planetă.
‘But answer me this, Kanu – who is this “we” you speak of?’
‘Whatever we make of ourselves, Dakota. Humans, merfolk. Tantors. Machines. Whatever we manage to salvage from this. We’re all orphans of the storm now, all Poseidon’s children. We either find a way to live with what we are, with all our differences, or we face oblivion. I know which I’d rather.’
Înapoi pe Pământ, după șocul cultural și economic al căderii Mecanismului, situația e la fel de complicată, dacă nu mai mult: Evolvariumul, ecosistemul artificial de pe Marte, a evoluat la nivelul conștiinței. Cele patru puteri umane din sistem patrulează planeta pentru a împiedica mașinile să se extindă, dar au permis o misiune diplomatică într‑o zonă neutră de la suprafață, cu câte un ambasador din partea fiecăreia. Uniunea Statelor Acvatice l‑a desemnat în acest rol pe Kanu, fiul lui Chiku-Galbenă, care dezvoltă în timp o relație mai apropiată cu ambasadorul mașinilor, Swift. Mai mult, Păzitorii revin în spațiul uman, patrulând fiecare sistem colonizat ca niște săbii ale lui Damocles, eliminând uneori nave pentru motive imposibil de înțeles. În acest climat opresiv nu e de mirare că transportul interstelar se reduce drastic și minunile tehnologice ale Erei Mecanismului sunt greu de reprodus. Fără știrea oamenilor, Evolvariumul află despre mesajul recepționat pe Crucible și elaborează un plan subtil și alambicat de a ajunge la sursa lui, unde bănuiesc că o vor găsi pe creatoarea lor accidentală, Eunice.
Încheind trilogia începută de Blue Remebered Earth, Poseidon’s Wake reia unele din tehnicile și temele preferate ale lui Alastair Reynolds: cum poate omenirea supraviețui și prospera într‑un univers eminamente ostil vieții? Dacă la început seria se ocupase de societatea umană și extinderea acesteia în sistemul solar și în afara lui, ultima parte a romanului precedent și cel de față mută accentul pe interacțiunea cu alte ființe raționale. Iar romanul nu duce lipsă de variație la acest capitol: de la amenințarea mută a Păzitorilor și mega-artefactele lăsate moștenire de Constructori la elefanții elevați de oameni și mașinile evoluate prin forțe proprii, ca să nu mai vorbim de cazul special al lui Eunice, ale cărei metamorfoze au purtat‑o printr‑un întreg spectru de experiențe.
‘Imagine how I feel – another machine intelligence, witnessing butchery on this scale. So where should we go next?’
‘I think it’s obvious,’ Kanu said. ‘Paladin. And hope there are no nasty surprises waiting for us there.’
‘There are no nasty surprises,’ Swift said, ‘only degrees of unpreparedness.’
Interacțiunea dintre speciile recente și înaintașii lor se desfășoară în linii similare cu Pushing Ice: ca niște furnici rătăcite într‑un accelerator de particule, oamenii trebuie să pășească cu grijă pentru a nu declanșa capcane străvechi – sau chiar mecanisme benigne care însă pot avea efecte secundare distructive. Spre deosebire de Inhibitorii din Revelation Space, Constructorii nu doresc distrugerea altor civilizații, ci doar să împărtășească o descoperire esențială – și foarte sumbră – despre soarta Universului – dar pentru asta cei care doresc să descifreze vasta lor cunoaștere trebuie să treacă o serie de încercări și să înfrunte posibila pedeapsă dacă nu sunt considerați demni. Reynolds se aventurează și pe teritoriul lui Peter Watts luând în discuție problema conștiinței și necesitatea ei pentru dezvoltarea inteligenței și supraviețuirea pe termen lung a unei specii.
În ciuda ideilor la scară grandioasă, romanul mi s‑a părut mai slab decât precedentele. Marea problemă pentru mine a fost focusul acțiunii: misterul final al Constructorilor este dezvăluit relativ ușor, undeva pe la jumătatea romanului, ca și cum ar fi doar o notă de subsol. Consecințele sunt lăsate la o parte – ceea ce într-un fel are sens, pentru că revelația respectivă nu are impact imediat, ci doar pe un orizont de timp îndepărtat, la scara întregului univers – în timp ce personajele se angajează într‑o luptă surdă de‑a lungul sistemului Gliese 163: o facțiune pentru privilegiul de a revizita depozitul de cunoștințe de pe planeta Poseidon, cealaltă pentru a‑i opri. Paradoxal, scena din epilog e mai palpitantă decât restul cărții, făcând ca romanul să pară un interludiu prea lung și complicat, ca și cum acesta ar fi de fapt partea a doua dintr‑o trilogie care ar continua apoi către un final monumental. Din păcate suntem lăsați în suspans, sperând că autorul va găsi motivația de a încheia povestea cu finalul pe care îl merită.
I was married once, to a man called Jonathan Beza, who made money selling mobile telephones. A good, kind man, but we drifted apart. I couldn’t stay still, whereas Jonathan could. We watched the sun go down on Mars. As we held hands in our suits, Jonathan said to me, I could watch this happen a thousand times and never grow bored of it.
And I found myself thinking: sunsets are all well and good, but who wants to see the same one twice?
Personajele sunt de asemenea mai șterse și interacțiunile lor mai puțin emoționale decât în romanele precedente. Expediția de pe Crucible se diluează prin prea multe personaje și un arc cam fumat de investigație polițistă care în mod previzibil acuză și pedepsește persoana nepotrivită. Cea care ar trebui să fie centrul atenției, fiica lui Ndege, Goma, are în fapt un rol restrâns și handicapat de obsesia ei pentru elefanți, obsesie pe care o împărtășește cu soția sa Ru. Dinamica cuplului lor este dominată de certuri cam puerile, și mi‑a fost greu să‑mi dau seama ce le ține împreună, în afară de studiul elefanților – dar asta poate susține cel mult o relație de colaborare științifică. Reacția ei inflexibilă și stridentă la includerea unei facțiuni mistice în expediție o face să pară mai degrabă imatură decât o susținătoare fermă a rigurozității științifice. Singurele momente mai inspirate ale Gomei sunt când aruncă replici tăioase străbunei ei Eunice – includ aici una de‑a dreptul monumentală care m‑a făcut să râd copios, atrăgând priviri contrariate în metrou: She’s my fake robot ancestor, not yours!
Ceva mai realistă și nuanțată se conturează relația dintre Kanu, fosta lui soție Nissa, și Swift, în timp ce călătoresc prin sistemul solar (de data asta vizităm scurt oceanul de sub calota de gheață a Europei, colonizat de oameni modificați în vremurile mai prospere ale Mecanismului) și apoi printre planetele încărcate de surprize (covârșitor neplăcute) din jurul Gliese 163. În ciuda unor momente bune și a universului de fundal complex care ar putea îngloba cu ușurință numeroase alte aventuri, Poseidon’s Wake rămâne o încheiere cam dezamăgitoare a ciclului, căci am rămas cu impresia că Alastair Reynolds nu a reușit (sau vrut?) să relateze povestea până la capăt.
Post a Comment