Într‑o seară de început de mileniu în Orientul Mijlociu, tânărul erudit Omar Khayyam sosește în cetatea Samarkand, și nimerește imediat în mijlocul unei încăierări, unde apără un vârstnic acuzat de blasfemie de o ceată intolerantă. Duși în fața cadiului, Omar se bucură imediat de recunoaștere și respect, spre surpriza și neplăcerea oponentului său. Povestea sa, pe care autorul o imaginează plecând de la faimosul său volum apocrif de versuri, Rubaiatele, alternează de‑a lungul vieții între faimă și prigonire, între lumea eterică a științei și poeziei și cea concretă a violenței, războiului și urii.
— Ascultă, tinere prieten, Preaînaltul ți‑a dăruit tot ce poate dobândi mai de preț un fiu al lui Adam, inteligența, arta cuvântului, sănătatea, frumusețea, dorința de cunoaștere, de a te bucura de existență, admirația oamenilor și, presupun, suspinele femeilor. Sper că El nu te‑a lipsit de înțelepciune, înțelepciunea tăcerii, fără de care nimic din toate astea nu poate fi prețuit sau păstrat.
— Ar trebui să aștept să ajung bătrân ca să spun ceea ce gândesc?
— Până în ziua în care vei putea să spui tot ce gândești, vor fi avut vreme să îmbătrânească urmașii urmașilor tăi. Trăim în epoca tainei și a fricii, trebuie să ai două fețe, una s‑o arăți mulțimii, iar pe cealaltă ție și Creatorului tău. Dacă vrei să‑ți păstrezi ochii, urechile și limba, uită că ai ochi, urechi și limbă.
Romanul în sine se compune din două părți, ca două fețe ale unei monede, din păcate nu de aceeași valoare. De vreme ce‑și propune să urmărească călătoria zbuciumată prin istorie al volumului de rubaiate, undeva după jumătate ne despărțim de autorul lor, Omar Khayyam, și sărim în viitor la începutul secolului 20, când printr‑o serie de peripeții în Persia, manuscrisul ajunge la bordul Titanicului și se scufundă odată cu el.

